În conferinţa de presă susţinută ieri, reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional au menţionat, la un moment dat, necesitatea restructurării întreprinderilor publice şi controlul bugetelor acestora. Deşi nu sunt orbi şi înţeleg bine ceea ce s-a făcut în Guvern până acum, reprezentanţii FMI au o optică îngustă în tratarea restructurării întreprinderilor publice, întrucât se limitează la aspecte financiare, scăpându-le multe elemente nu tocmai secundare.

Sursa ineficienţei marilor întreprinderi nu ţine doar de volumul şi destinaţia cheltuielilor, ci şi de produs, management, organizare, cultura organizaţională şi organizarea pieţelor. Dacă se taie din cheltuielile întreprinderilor de stat, avem de a face cu o măsura punctuală care generează un efect de antrenare limitat. Se obţine o temperare a cheltuielilor pe un interval de timp determinat, dar sistemul rămâne acelaşi.

Primul lucru pe care Guvernul îl poate face este să revizuiască reglementarea pieţelor. Este condiţia primară care permite restructurarea operatorilor. Încerc să explic circumstanţele, prin exemplificări. Există domenii, cum ar fi îmbunătăţirile funciare, unde nu există piaţă, dar se consumă mulţi bani publici şi unde intrarea pe piaţă prin licenţiere a operatorilor este controlata după interese de grup. În alt domeniu, respectiv în sectorul energetic există o piaţă la nivel naţional pe segmentul petrol, gaze naturale şi electricitate, fiecare având un grad de liberalizare diferit, precum şi o piaţă energetică la nivel local formată doar din energie termică şi electrică (în sistem de cogenerare). Ultima este neliberalizata şi nerestructurată, reglementările fiind emise doar pentru tarifare. Din acest motiv nici societăţile comerciale care operează la nivel de producţie (CET-uri) sau distribuţie nu au cum să fie restructurate şi să opereze competitiv. Se refuză în mod sistematic diversificarea serviciilor energetice şi liberalizarea pieţei locale de energie, astfel încât să existe în continuare consumatori captivi şi să se conserve căpuşarea societăţilor de producţie şi distribuţie prin tot felul de societăţi comerciale private care asigură mentenanţă, lucrări de reparaţii sau de modernizare la un sistem conceput în urmă cu 50 ani. În acest mod, fireşte că facturile la căldură nu pot scădea, în schimb se încasează rente. Ca să ofer un exemplu, chiar recent, RADET a solicitat agenţiei de reglementare în servicii municipale (ANRSPGC) creşterea tarifului la gicalorie în Bucureşti, pentru majorarea salariilor şi ca să dispună de fonduri mai mari pentru tot felul de contracte de reparaţii, mentenanţă sau modernizare, după bine-cunoscutul slogan cu retehnologizarea. Această porcărie nu a fost avizată de ANRSPGC, din fericire. Prin urmare, este nevoie de formarea pieţei energetice locale şi de liberalizarea serviciilor energetice, astfel încât consumatorul să aibă libertatea de a alege tarife cât mai scăzute într-un sistem competitiv. Numai aşa şi operatorii energetici pot să se restructureze, nu doar prin buget, cum propune FMI.       

Corelativ cu reglementarea pieţelor, Guvernul trebuie să vadă dacă poate da sens existenţial unor întreprinderi de stat. Multe întreprinderi de stat nu vând nimic sau vând puţin, ori nerentabil şi atunci nu au de ce să mai existe. Totuşi ele funcţionează bine merci, nu produc profit, dar întreţin o armată de oameni din partide politice. Dacă cercetăm cu atenţie portofoliul AVAS şi cel al Oficiului Participaţiilor Statului, vom vedea multe întreprinderi care după 20 ani nu s-au adaptat la piaţă, cum sunt o parte din întreprinderile din industria de apărare care se încadrează perfect în profilul descris. Acelaşi lucru însă se poate susţine şi despre Societatea Naţionala a Lignitului Oltenia (SNLO) sau CNH Petroşani. În cazul celor două întreprinderi din urmă, mai bine se importă cărbune din Polonia decât să producă pierderi şi să exploateze un cărbune la un cost mare şi cu o valoare calorică mai slabă decât huila din import. Nu pot fi ţinute în viaţă întreprinderi de stat, doar din motive sociale, din moment ce a fost suficient timp în 20 ani să se asigure reconversia forţei de muncă şi planuri de dezvoltare economică locală.   

Acelaşi lucru se poate susţine şi despre o altă situaţie, respectiv, aşa-zisa restructurare prin integrare pe verticală, cum se preconizează cu Termoelectrica şi Hidroelectrica. Evident, nu este vorba de nicio restructurare, dar prin acest sistem se obţine economia de scală şi se disipează costurile. Asta nu creeaza eficienţă. De altfel, la marile întreprinderi, fără investiţii în ERP (enterprise resource planning), proceduri financiare şi managementul performanţei este greu de obţinut eficienţă. Şi asta doar dacă mă rezum să enumăr suportul necesar pe structurile de suport ale unei întreprinderi (financiar, resurse umane, logistică), nu şi cele cu valoare adăugată (producţie, vânzări, marketing). În plus, dacă asemenea întreprinderi mai sunt şi căpuşate, cu toate implementarea unor astfel de sisteme, dintre cele pe care le-am enumerat, totul devine inutil.

Varianta restructurării prin concediere de personal, devenită uzuală, iarăşi poate lăsa nerezolvate alte probleme. Ceea ce vreau să explic în acest caz, poate fi exemplificat destul de simplu. De pildă, dacă sunt concediate mii de persoane la cele 11 întreprinderi monitorizate, potrivit acordului Stand-by, cum de altfel se va întâmpla, intr-adevăr se reduc cheltuielile de personal, dar aceste întreprinderi rămân organizate după aceeaşi tipologie. Nu se schimbă serviciile sau produsele lor şi nici funcţionarea lor internă, pe lângă faptul că se pot pierde printre rânduri şi oameni calificaţi pe care ulterior numai ai de unde să îi iei. În plus, chiar cu bugete ajustate, întreprinderile controlate de stat pot face cheltuieli incontrolabile, fără să-şi creeze venituri pe seama îmbunătăţirii vânzărilor şi a marketing-ului. De altfel, în întreprinderi de stat există o nepăsare condamnabilă în privinţa managementului financiar, a infrastructurii de vânzare şi a marketing-ului. şi asta în condiţiile în care ca să formezi oameni în vânzări şi marketing, unei întreprinderi îi trebuie aprox. 2 ani. Dar fără vânzări şi marketing nu poţi vinde, indiferent ce produci, şi nu poţi avea o clientelă fidelă, aspect care este tratat cu multă superficialitate. Fac abstracţie de faptul că pe piaţa forţei de munca există o criză de forţă calificată în aceste domenii. Dar, trec peste asta.

Una dintre cele mai mari probleme din întreprinderile publice o constituie reţelele informale care se formează, datorita numirilor pe criterii exclusiv politice a membrilor consiliilor de supraveghere, a consiliilor de administraţie şi în sucursalele teritoriale la marile întreprinderi. Obiceiul acesta are un efect devastator asupra întreprinderilor, întrucât se formează o cultura informala care se suprapune peste cea formala şi aduce întreprinderea în situaţia în care funcţionează după parametrii total diferiţi decât cum figurează în acte oficiale. în plus se creează şi alte efecte perverse. Ca sa exemplific, am văzut situaţii în care directori executivi susţinuţi politic au o putere mai mare decât administratorii şi fac ce vor în întreprinderi. Adică se întâmplă exact cam acelaşi lucru pe care îl vedem şi prin ministere şi agenţii, unde un secretar de stat este mai slab decât un director. Sigur, nu de puţine ori, secretarul de stat este un incompetent, dar şi directorii pot avea cam aceeaşi calitate. în plus, numirile pe criterii politice în întreprinderi măresc costurile cu managementul în mod nejustificat. Am vazut mulţi oameni numiţi pe criterii politice în funcţii de manageri sau administratori. Dacă le vorbeşti acestor indivizi de modul în care ar trebui concepută restructurarea şi cum trebuie organizată întreprinderea pe care o conduc pe activităţi cu valoare adăugată şi activităţi de suport, te privesc ciudat şi au impresia ca iţi baţi joc de ei. Am descoperit asemenea creaturi din epoca de piatră chiar cu câteva săptămâni în urma la Societatea Naţionala de Îmbunătăţiri Funciare S.A., unde un fost miliţian, actualmente angajat la Agenţia Domeniilor Statului a fost numit preşedintele consiliului de administraţie. Arătarea asta nu ar fi fost capabilă să conducă nici măcar o şcoala ajutătoare, darămite o societate de stat cu o gaură de 70 milioane de dolari şi aflată în faliment. Oricum, nu ştiu ce legătură avea fostul miliţian cu îmbunătăţirile funciare. Şi înfăţişez doar un caz. Dar, sunt sute astfel de cazuri, dacă iau în calcul şi directorii de sucursale din tot felul de întreprinderi organizate la nivel naţional şi pe care nu îi ia nimeni la întrebări ce companii deţin, pentru a evita un conflict de interes.    

Ca atare, un pas elementar ar fi ca la toate întreprinderile de stat să nu existe decât un singur administrator numit prin concurs, deşi tot se vor strecura prin falsificare destui impostori chiar şi în aceste condiţii. În egală măsură trebuie procedat cu directorii executivi şi cu cei de sucursale, care în prezent sunt repartizate activiştilor de partid, de parcă ar fi structuri teritoriale de ministere şi moşii personale. De exemplu, o societate comercială care trebuie curăţată este Eximbank, unde consiliul de administraţie cheltuie mii de euro de pomană. Din consiliul de administraţie fac parte cel puţin doi profitori: Ionuţ Costea, cumnatul dl. Geoană şi Ionuţ Popescu, ultimul figurând şi ca director la Fondul Proprietatea. Tot aşa, trebuie desfiinţat comitetul interministerial de la Eximbank format din directori din ministere şi secretari de stat care sunt plătiţi cu 100 milioane lei vechi pe lună fiecare, doar ca să se întrunească şi să aprobe garanţii la credite pentru exporturi, deşi nu prea o fac.

O măsură elementară cu efect de antrenare ar fi să se abroge Legea nr.137/2002, care instituie regimul de administrare specială pentru întreprinderile publice pentru a le feri de faliment şi de plata datoriilor, contrar legislaţiei comunitare privind ajutorul de stat. În prezent există cel puţin 40 întreprinderi din portofoliul AVAS care beneficiază de acest regim de protecţie, pe lângă altele aflate sub autoritatea ministerelor şi autorităţilor administraţiei publice locale şi despre care nimeni nu are o evidenţă cu privire la situaţia lor financiară. Faptul că există întreprinderi care beneficiază de un regim favorabil de protecţie împotriva falimentului contrar legislaţiei europene, pune statul român într-o situaţie delicată faţă de Uniunea Europeană, deşi se pare că această istorie nu este cunoscută la nivel comunitar. Altfel, ar fi ieşit de multă vreme scandal. De FMI nu mai vorbesc. Revin, din nou, la exemplul dat anterior cu Societatea Naţională de Îmbunătăţiri Funciare ca să arăt ce monstruozitate s-a creat prin acest regim de administrare specială. Ei bine, această societate aflată sub protecţia art.16 din Legea nr.37/2006, cu un an şi jumătate în urma, deşi avea arierate fiscale şi comerciale şi-a permis, prin nişte căpuşe care lucrau acolo (persoane fizice evident), să încheie contracte de leasing pentru autoturisme Opel, deşi nu era nevoie de aşa ceva. După trecerea unui timp, societatea a reziliat contractele de leasing din cauza lipsei de lichidităţi, iar contractele au fost preluate de căpuşele care au venit cu această idee. Cu alte cuvinte, pe seama societăţii şi implicit a statului roman şi indirect din buzunarul nostru, câteva persoane au beneficiat de câteva rate de leasing pe care le-a plătit societatea comercială în locul lor. Nu discut aspectul penal al faptei pe care întâmplător nu îl cercetează nimeni nici până la această dată. Dacă Societatea Naţionala de Îmbunătăţiri Funciare nu ar fi beneficiat de regimul de administrare specială, probabil care ar fi intrat în reorganizare, potrivit legii falimentului şi nu ar mai fi fost căpuşată. Dar, sunt sute de astfel de cazuri, în care banii societăţilor de stat falimentare se scurg prin tot felul de contracte în beneficiul unor persoane particulare. Majoritatea acestor societăţi nu au intrat în monitorizarea FMI.

Aşadar, restructurarea întreprinderilor controlate de stat trebuie să aibă la bază o evaluare riguroasă a tuturor acestor întreprinderi, susţinută cu măsuri ferme de ordin legislativ şi planuri de restructurare care să conţină câteva criterii standard. Daca restructurarea se limitează doar la controlul bugetelor la 11 companii mari, de unde nu se vad decât câteva cifre agregate, sistemul rămâne neschimbat. Pe cale de consecinţă, acest sistem, după un time-out relativ scurt, îşi va relua mişcarea în aceeaşi parametrii. De aceea, sunt puţin revoltat de uşurinţa cu care FMI tratează problema restructurării întreprinderilor publice, deşi din perspectiva conceptuala anglo-saxona, managementul financiar înseamnă mai mult decât ceea ce exprima literar. În România nu se înţelege acelaşi lucru.  

Am exemplificat câteva cazuri care îmi susţin motivaţiile. Nu mai amintesc de faptul că nu am vazut nicio concepţie de restructurare la nivel de ministere. În context, am să mai evidenţiez însa ceva. În 1997, Grupul Bancii Mondiale a sugerat Guvernului României să desfiinţeze Agenţia de Restructurare pentru că rolul sau nu consta decât în monitorizarea întreprinderilor de stat cu pierderi. Măcar această agenţie avea o evidenţă centralizată a întreprinderilor cu pierderi şi o metodologie de tratare a politicii de restructurare, chiar dacă activitatea sa era viciată de decizii politice ce urmareau menţinerea marilor regii autonome (era PSD pe vremea aceea la guvernare). Acum nici atat nu mai există, ceea ce ne aduce la nivelul conceptual existent în anii 1994-1995.